momente...

Uneori stau si ma uit peste umar la toti anii care au trecut pana acum, la toate lucrurile pe care le-am realizat sau nu, la toate fericirile sau tristetzile pe care le-am simtit sau nu, la tot ce am invatat sau nu, la tot ce stiam si stiu, la tot ce credeam si nu mai cred, la tot ce mi-am dorit si nu am primit dar voi primi etc.
Nu am avut cei mai spectaculosi iubiti si pe toti i-am ales, credeam eu pe atunci, dupa criterii; dar nu stiu de ce azi realizez ca toate relatiile mele n-au fost decat un moft. N-am iubit pe nimeni dar am fost iubita. Niciunul nu a fost macar un sfert din ceea ce imi doream de fapt. Si totusi... Niciunul nu imi oferea ce imi doream de fapt. Si totusi... Niciunul nu m-a facut sa ma simt eu insami din toate punctele de vedere. Si totusi... Niciunul nu m-a facut sa fac ceva irational pentru el. Si totusi... Niciunul nu m-a dominat. Si totusi...
De ce sa vrei sa domini tot timpul? Asa imi doream prin clasa a 9-a sau a 10-a. Sa fiu eu peste el, sa fiu eu cocosul ca daca nu... veneam cu ultimatumul. Mbine, nu faceam nici pe rasfatata. Adica daca nu mi se oferea ceva nu faceam crize. Niciodata nu am facut vreo criza de gelozie. Nu am fost motivata sa merg asa departe. Poate ca n-am facut asta si din principiu pentru ca o criza de gelozie mi se pare .... absurda. Nu as sti cum sa izbucnesc, ce sa zic, cu ce sa il acuz. Dar stiu ca limbajul trupului m-ar trada.
Nu am sa spun aici ce imi doresc de la un baiat. Ar fi prea usor :)).
Dar stiu ca cei care afisau ceva din ceea ce imi doream, se rezumau la placeri efemere. Ma frustreaza sentimentul ca nu am avut nici macar o bucatica din ceea ce imi doresc sau am avut dar era tot timpul ceva ce intervenea. De obicei era comunicarea. Sau poate ca nu sunt o luptatoare. DA. Nu stiu cum sa lupt pentru ceva ce vreau! Nu stiu de ce. O fi din prea mult comfort? O fi din cauza ca tot timpul bag motivul ca eu sunt fata si ca el ar trebui sa faca tot timpul primul pas? Sau faptul ca sunt limitata, faptul ca sunt limitata la lucrurile cu care sunt obisnuita? Oricat cred eu si am crezut dintotdeauna ca sunt deschisa la experiente noi, de fapt se dovedeste ca sunt limitata. E adevarat sunt deschisa, dar doar la anumite tipuri de experiente care mi se par normale din punct de vedere rational. Sunt ca si un vulcan adormit. Am avut si am dorinta de a face ceva nebunesc, iesit din tipare, irational... Si cand am avut oportunitatea de a o face, culmea ca ratiunea isi baga coada. "Asta nu se poate!" imi zic. "De ce eu sa fac primul pas?De ce nu el? De ce sa alerg km dupa el? De ce nu el? Ce are sa zica daca ii trimit acum mesaj? Daca nu imi raspunde?" Tot timpul ma gandesc prea mult inainte. Si eu care credeam k am evoluat si ca am trecut de faza asta...Damn it! Dar nu pot sa nu ma gandesc la consecinte. De ce? Pentru ca de cele mai multe ori am fost dezamagita. Trimiteam mesaj simplu si nu raspundea. Si-apoi sa nu iti dai pumni in cap! Si sa nu regreti ca i-ai trimis mesajul! Urat! Urat de tot! Era un mesaj simplu "CE faci?" Dar poate ca intrebarea era foarte...deep pentru ei si nah...trebuie sa mediteze mult la raspuns. Ce motiv ai avea sa nu raspunzi? Asta nu inteleg.
Dar pentru toatea astea cred ca fiecare are un loc in imaginatia lui, oricat de scurta ar fi, in care sa evadeze. Al meu e o pajiste verde, ceva cam ca si in imagine.

Sorry that once again i'm not in love!