exista sau nu?

Azi la ora de filosofie am vorbit despre existenta lui Dumnezeu [ sau, ma rog, inexistenta acestuia ].
Am ajuns acasa, m-am uitat pe blogul unui prieten si am vazut o insiruire de multumiri catre Dumnezeu.
Este clar, fiecare il simtim altfel pe Dumnezeu in noi sau nu il simtim deloc. Fiecare are o perceptie asupra lui.
A mea e urmatoarea:
Cred in El. Stiu ca exista. Dar nu cred ca el e cauza tuturor momentelor de fericire/tristetze din viata mea. Nu cred ca se implica atat de mult. Daca am o problema, mi se pare mult mai real, sa zic asa, sa ma duc la psiholog, de ex, sau pur si simplu sa gasesc eu o solutie, decat sa ma duc la un duhovnic. De ce? Pentru ca mi se pare mult prea fictiv ce spune el.
Din punctul meu de vedere Dumnezeu = Iubire. Or acelasi lucrul spune si crestinismul nu ?
De-a lungul timpului oamenii de stiinta au incercat sa gaseasca o alternativa stiintifica la orice lucru, fenomen, sentimente si senzatii, etc. Singurul sentiment care are o istorie intreaga, incepand de la oamenii primitivi pana in zilele noastre, dar care nu are un izvor, un capat, un inceput [ d.p.d.v. stiintific spun ] este iubirea. De ce? Pentru ca a existat dintotdeauna. Pentru ca nu se invata, ne nastem cu ea, traim cu ea, o daruim sau, bineinteles, o primim de la altii. E in inimile noastre. Nimeni nu are o explicatie, o definitie precisa a acestui sentiment.
Deci, singurul izvor [ NU d.p.d.v. stiintific ] este Dumnezeu. De acest lucru se agata credinta mea in Dumnezeu.
Dar ce se intampla dupa moarte? Aici, din nou, depinde de ceea ce crede fiecare despre moarte. Mi-am pus intrebarea de mii de ori: moartea face parte din viata? sau este sfarsitul vietii?
Parerea mea e ca suntem mult prea complex structurati, fizic si psihic, pentru a trai doar cateva decenii amarate pe pamant. Cred ca moartea reprezinta trecerea intr-o alta dimensiune. Nu in rai si nici in iad. Daca ai gresit cu ceva pe pamant, pe pamant vei fi pedepsit, mai devreme sau mai tarziu.
Trebuie sa existe o balanta intre bine si rau in vietile noastre. Imagineaza-ti viata ca fiind o caruta, la care sunt inhamati doi cai: unul alb si altul negru. Cel alb reprezinta binele, iar cel negru, raul. O caruta nu poate fi trasa de un singur cal. Iar daca unul e mai naravas ca celalalt, se strica echilibrul.
Niciodata nu am putut sa ma rog asa cum trebuie. CE rost are sa spui o rugaciune ca pe o poezie, daca ceea ce se spune in text nu simti cu adevarat? De ce sa nu iti faci tu rugaciunea?
Cam asta e conceptia mea...
I hope you did enjoy!